Si azi am plâns, pentru că am sentimentul că nu s-a schimbat nimic în urma spovedaniei tale, sau s-a schimbat prea puțin. Mi se pare că nu m-ai iertat, deși te-ai împărtășit; mi se pare că ai continuat să mă eviți, să trăiești în poveștie urâte pe care le-ai inventat despre mine, pe care ți le spui. Încă nu dorești să te reapropii de mine.

S-a întâmmplat că am auzit, când mergeam la baie, cum îi vorbeai mamaiei despre mine. Si când te-am auzit, am vrut să plec și am vrut să mor, de rușine și de durere.

Mi se pare că ți-ai cerut iertare în mod formal, că nu-ți pare rău de fapt nici pentru poveștile în care eu sunt eroul negativ principal, nici pentru auto-victimizare, nici pentru că ai trădat căsnicia noastră și pe mine, nici pentru refuzul conjugalității, nici pentru că mă respingi ca om. Azi, a doua zi după ce te-ai spovedit, mi se pare că ai luat-o de la capăt. Dacă e adevărat ce mi se pare mie, pentru ce ți-ai cerut iertare atunci?

Iar dacă ce cred eu e adevărat iar tu ești așa chiar în fața lui Dumnezeu, nu mă miră că ești veșnic bolnavă, veșnic dată peste cap. O să explicitez gândurile astea. Acum nu mai am resurse.