Si azi am plâns, pentru că am sentimentul că nu s-a schimbat nimic în urma spovedaniei tale, sau s-a schimbat prea puțin. Mi se pare că nu m-ai iertat, deși te-ai împărtășit; mi se pare că ai continuat să mă eviți, să trăiești în poveștie urâte pe care le-ai inventat despre mine, pe care ți le spui. Încă nu dorești să te reapropii de mine.

S-a întâmmplat că am auzit, când mergeam la baie, cum îi vorbeai mamaiei despre mine. Si când te-am auzit, am vrut să plec și am vrut să mor, de rușine și de durere.

poveștile pe care ți le spui despre mine sunt cumplite, și foarte nedrepte. De exemplu, îți spui povestea despre Oliver care m-a trimis pe mine cu tine la medic, pentru că pe mine nu m-ar fi interesat.

Adevărul este că tu eviți sistematic să te sincronizezi cu mine, deoarece așa îțî lași libertatea să inventezi ce povești vrei tu despre mine. Iar povestile pe care le inventezi despre mine sunt rele, iar tu le macini într-ascuns. N-ai putea face asta dacă m-ai considera soț și dacă am fi conectați.

Prolema Martei era că era neserioasă. Este o problemă de priorități: ea prioritiza grijile lumești, ce niciodată nu se termină, mai mult decât reconectarea cu Hristos. Este grăitor și faptul că avea și dorința ca Maria să o urmeze în alegerea ei: cere lui Dumnezeu să o trimită să-i ajute în neseriozitatea ei. Poate o și judeca în sinea ei pe Maria, pentru că nu o ajuta.

Probabil că este neserioasă pentru că vrea să se ascundă de Dunnezeu, precum odinioareă Adam după cădere. Se acunde în grijile lumii, făcându-l pe Dumnezeu să strige: Adame, unde ești?.

S-a întâmplat un miracol! ai făcut un gest al conjugalităii. Ți-ai luat ceva de croșetat și ai venit lângă mine în pat. Ai stat 15-20 minute, timp în care am pălăvrăgit, despre una, despre alta.

S-a lăsat în mine o mare liniște, ca și cum ai fost plecată undeva departe și te-i întors, după mult timp. Un astfel de gest am în vedere când vorbesc despre conjugalitate sau datorie conjugală. Nu știu cum de s-a intâmplat miracolul acesta, după plânsul de azi dimineață, dar îți sunt recunoscător.

De dimineață, aș fi vrut să fim puțin împreună, dar m-ai respins. Am fost puțin afară, apoi intrat în casă plângând, dar nu m-ai văzut și nu m-ai auzit.

Mărturisesc că speram că după spovedanie vei încerca să te reapropii de mine, dar am impresia că la spovedanie nici nu ai vorbit serios despre mine. Sunt curiuos, i-ai fi zis părintelui că nu-ți mai faci datoria conjugală de mult?

Iată cum a fost această dimineață.

Azi ai fost la spovedanie. Înainte de culcare, ai venit să petreci puțin timp cu mine. Sunt liniștit. Mă bucur că te-ai spovedit.

Astăzi, la ora 19:16, mi-ai zis: noapte bună, Mihăiță. Ca de obicei, sentimentele mele au fost duble.

M-a mângâiat afecțiunea din folosirea diminutivului Mihăiță. Picătura de nectar din cupa plină de-amar. Dar acel noapte bună la ora 19:16, mi-a răsucit un cuțit în inimă. Pentru că a fost un la revedere dinainte de a ne întâlni; nici azi n-am fost împreună. Si azi m-ai evitat, ca și ieri, ca și alaltăieri, ca de atâta timp.

O zi plină de singurătate, ca de obicei. Abia dacă m-ai băgat în seamă. Mi-e inima îndoită: pe de o parte recunoștință, pe de ală parte jale, o jale continuă, pentru că mereu mă eviți.

Mă voi retrage in mine din ce in ce mai mult. Ca și altă dată probabil vei crede că sunt indiferent. Nu-s. Doar că nu mai am resurse sa bat mereu la ușa închisă.

Te iubesc, cu o dragoste jupuită. Mi-e dor de tine, de cea pe care o cred adevărata Liliana