Astăzi, la ora 19:16, mi-ai zis: noapte bună, Mihăiță. Ca de obicei, sentimentele mele au fost duble.

M-a mângâiat afecțiunea din folosirea diminutivului Mihăiță. Picătura de nectar din cupa plină de-amar. Dar acel noapte bună la ora 19:16, mi-a răsucit un cuțit în inimă. Pentru că a fost un la revedere dinainte de a ne întâlni; nici azi n-am fost împreună. Si azi m-ai evitat, ca și ieri, ca și alaltăieri, ca de atâta timp.

Mi-ai dat de mai multe ori să mănânc azi, e un gest pentru care simulan îți sunt recunoscător și mă întristează, în spatele căruia te ascunzi; seamănă cu un gest de afecțiune și ar fi dacă ar fi însoțit de aceptarea stării față-către-față. Mie mi-e foame continuu, e o foame bulimică, psihologică. Ai și mâncat cu mine o dată, dar fiecare cufundat în gândurile proprii, singuri în doi; în rest am mâncat singur-singur.

Și atunci, în timp ce mâncam iar singur, în urma acelui noapte bună de la ora 19:16, am avut dureros de limpede senzația că pentru tine și pentru Maria am murit. Adică am murit ca soț și ca tată. Sunt pentru voi doar ruda indezirabilă care locuiește temporar la parter.